Ce am învăţat

În pofida aparenţelor, în ciuda lipsei de speranţă şi împotriva sorţilor necâştigători pe care i-am tras din pălăria vieţii, experienţa familiei noastre nu este deloc lipsită de învăţături, ba dimpotrivă. Boala aceasta neiertătoare ne-a adus aminte sau ne-a învăţat lucruri pe care în principiu le ştie toată lumea, dar care în viaţa de zi cu zi sunt prea adeseori uitate...

Am învăţat că răbdarea este, într-adevăr, una dintre cele mai mari virtuţi. Poate chiar cea mai mare. În împrejurări în care răbdarea devine un efort supraomenesc, nerăsplătit nicicând, în împrejurări în care ştii că nimic nu se va schimba, că nădejdea nu va reînvia vreodată, răbdarea te apropie într-adevăr de dumnezeire. Şi cumva, într-un fel miraculos, îţi dă putere. Puterea de a accepta şi a înfrunta necazurile, mai senin decât tu însuţi te-ai fi aşteptat vreodată...

Am învăţat că iubirea este catalizatorul suprem, menit a strânge laolaltă forţe pe care niciodată nu le-ai fi bănuit că zac în tine. Este motorul care te pune în mişcare, care îi dictează trupului ce are de făcut în nopţile grele când cel drag se trezeşte urlând, bântuit de coşmaruri pe care nu şi le mai aduce aminte, devenind astfel cu atât mai înfricoşătoare...

Am învăţat cât este de important şiragul amintirilor frumoase adunate în salba vieţii şi a sufletului unei familii. Când nu-ţi poţi aminti ce bine te-ai simţit aseară, alături de familie, răsfăţându-te cu dulciuri şi desene animate, este minunat să poţi rupe din salbă amintiri din tinereţe, când făceai acelaşi lucru, împreună cu copiii, în vremuri mai fericite... 

Am învăţat cât de important este acel carpe diem, pe care toată lumea îl poartă pe buze, dar în fapt uită de el prea adesea. Răsăritul soarelui, cafeaua în parc, râsul copiilor pe biciclete, Nea Marin miliardar văzut şi revăzut cu aceeaşi plăcere şi poftă de râs de fiecare dată, momentul, secunda, clipita de fericire din trăirea prezentului brăzdează adânc memoria afectivă şi, chiar de nu ţi le mai aminteşti peste 10 minute, rămâne sentimentul, rămâne starea de bine, căci sufletul are o memorie a lui, tainică, pe care dementele boli cu greu o vor smulge şi o vor anula...

Am învăţat că lucrurile cele mai mărunte contează: faptul de a putea încă să dansezi şi să cânţi, să miroşi o floare, să vorbeşti, să râzi şi să plângi sau doar să te speli pe faţă... de la un moment dat, toate astea devin, fiecare în parte, o minune în sine - neîndeajuns preţuită în zilele când puterile fizice şi mentale te însoţeau zi de zi, în zilele frumoase ale tinereţii şi sănătăţii...

Am învăţat, în fine, şi un lucru cât se poate de practic, care ar trebui luat în seamă cât se poate de serios: dacă în cazul nostru cititul nu a fost un factor de prevenire a demenţei – căci aceasta s-a instalat brusc, în urma unui AVC  –, s-a dovedit totuşi a fi un factor-cheie în confruntarea cu boala. Dacă ai citit mult în viaţa ta, faci faţă mai bine provocărilor demenţei, care, în timp, te deposedează de tot bagajul cunoştinţelor acumulate: cu cât bagajul acesta este mai mare, cu atât vei putea să-ţi aminteşti, în ciuda bolii, mai multe lucruri decât alţii, aflaţi în aceeaşi situaţie, dar care la debutul bolii beneficiau de un bagaj mai mic.  Poate părea o slabă motivaţie şi invitaţie la lectură, dar s-ar putea la un moment dat al vieţii ca aceasta din urmă să facă diferenţa între starea de "legumă" şi starea de om încă sociabil şi activ, în ciuda unei boli necruţătoare... Prin urmare, nu neglijaţi exerciţiul creierului!  S-ar putea ca într-o zi să vă prindă  mai bine decât v-aţi putea imagina...